Google+ Followers

miercuri, 13 octombrie 2010

Linie franta intru Oedip

  M-am nascut pe un scaun.Cand mama a scos ultimul tipat ascutit, ce s-a inaltat aspru catre tavan, pe acel scaun, in acel moment m-am nascut eu.Intr-o zi memorabila nu numai pentru Berlin, locul unde avea loc nasterea, ci si pentru intreaga lume : 1 septembrie 1939. Cu ultimele forte si-a sters picurii de sudoare, prabusindu-se in genunchi.A rasuflat greu si a inceput sa planga cu sughituri.
 Sotul ei, dar nu tatal meu, era un militar de cariera. Eu reprezentam fructul exotic al  adulterului dintre ea si cumnatul ei, care ar fi trebuit sa fie unchiul meu. Cel ce nu era tatal meu o parasise cu o luna inaintea nasterii mele, afland continutul unor scrisori mai mult decat explicite intre fratele si sotia lui.
 Pana la sfarsitul razboiului ne-am mutat la Freiburg, unde locuiau parintii mamei,...nu am fost  tocmai o bucurie…. Am avut o copilarie cat s-a putut de normala pentru acea perioada agitata si tulbure.Intodeauna am trait sub semnul paternitatii pierdute, deseori imi imaginam momente traite alaturi de fostul sot al mamei,momente jenante, pe care nu as vrea sa le mentionez. Odata cu adolescenta acesta reiterare a sindromului Oedipal s-a inrautatit.Dedicam nopti intregi ratacirilor fara noima, in care reconstruiam destinul meu impletit cu cel al falsului meu tata.Insa, odata cu trecerea anilor si diminuarea numarului neobisnuit de mare de hormoni, aceste imagini care se repeteau cu o consecventa infricosatoare au scazut considerabil in intensitate.
 Spre dezamagirea tuturor, la 24 de ani m-am angajat ca vanzatoare la un magazin de  reviste si carti.Eram o lacoma devoratoare de literatura, obicei nascut din dorinta de a-mi lua mintea de la nalucirile diabolice ale tineretii fragede.
 Intr-o zi neinduratoare de iulie, ventilatorul improvizat si-a facut ultimele rotatii si cu un galcait sonor s-a oprit.Am injurat.L-am inlocuit cu o revista pentru barbati.Zambind, am inceput sa o rasfoiesc.Exclamam uimita si chicoteam plina de o incantare vinovata.In acel moment un labrador negru,chinuit pesemne de caldura, a intrat in magazin,i-a facut ocolul si s-a oprit in dreptul revistelor interzise.Exclam amuzata :
 -Barbatii astia !
 Dintr-o smucitura rapida labradorul smulge cateva dintre revistele pacatoase si incepe sa le sfasie.Rad cuprinsa de o febrilitate fara margini.Ma apropi in genunchi de el :
 -Ai dreptate, nici mie nu imi plac, numai libidinosii le citesc.
 -Nu s-ar zice ca nu le agreezi.
 Ma intorc catre tejghea, unde un barbat flutura revista cu care ma ferisem de caldura.Sangele mi-a navalit in obraji si m-am simtit cuprinsa de febrilitatea rusinii.Am vrut sa explic, dar am ramas asa,in genunchi, langa caine, gesticuland fara speranta.Am oftat si m-am resemnat.La o a doua privire barbatul m-a intrigat :in ciuda caldurii purta o redigota militara albastra.Avea in jur de 50 de ani, dar ochii albastrii inca mai pastrau reflexe de calde.
 -Vad ca l-ai cunoscut pe Hector.
 Nu l-am invrednicit cu un raspuns.
 -Hai draga, nu-mi spune ca te-ai suparat pentru ca ti-am descoperit micul secret.
 Am dat energic din cap in chip de negatie.
 -O sa-ti las aici banii pentru revistele distruse de caine,imi pare rau ca ti-a ruinat posibilitatea multor dupa-amiezi placute.
 Sangele imi fierbea,as fi vrut sa il vad sfasiat de propriul caine. Daraganandu-se de pe un picior pe altul s-a apropiat de iesire.Deodata,s-a intors surprinzator de rapid pe un singur picior,descriind un cerc in aer.
 -E aproape de pauza de masa, nu ?
 -Cam da.
 -Atunci eu si Hector te invitam la pranz.Ce spui ?Ca o compensatie.
 Am zambit cu tot corpul intr-un mod mai mult decat abuziv.
 M-au dus intr-un local care putea fi descris printr-un singur cuvant « decent ».Chiar in acel loc  am inceput sa arunc cu mancarea in el si sa il hranesc pe Hector pe sub masa.Cei din jurul nostru pareau scandalizati, el incantat.Pe la jumatatea mesei, in timp ce mestecam, imi ridic ingrijorata privirea, inghit in sec si asurzesc intregul restaurant :
  -O sa ma dea afara !
 La iesire imi cer scuze si ii adresez grabita cuvinte fara noima
  -Dieter,stiu ca acum ar trebui sa te sarut, si stii tu….
  -Poftim ?
  -Da, dar am baut ceaiul fierbinte din cinci inghitituri si am limba plina de basici.
  Intreaga fata i s-a crapat intr-un zambet radiant.
  -Inteleg.
  
 Peste 2 luni aveam sa fiu comfortabil instalata in casa lui coloniala.Latratul lui Hector strabate aerul.Ma cufund mai mult in apa calduta.
 -Dieter !te-ai intors…
 Prin miorlaituri succesive il conving sa mi se alature.Se aseaza imbracat in cada.Rasul meu cristalin si jucaus rasuna, zdrobindu-se de marmura rece.Imi plimb unul dintre degetele cu gust de sapun pe buza inferioara.
  -Vreau sa-ti spun ceva.
  -Daca e ceva rau si pervers te rog continua !
  Luminiile vesnice  din iris ii scad din intensitate un moment.
  -Ma gandeam la trecut.
  Ma opresc din clipocitul apei si ascult intrigata.
  -Nu ti-am spus, ai crede ca e o prostie, tu esti un om cu o minte deschisa,am fost casatorit inainte de razboi.
   -Si ?
   -Si cu o luna inainte de inceperea razboiului am parasit-o.Am aflat ca urma sa aiba un copil cu fratele meu.Oricum, razboiul a schimbat multe, poate daca asta s-ar fi intamplat dupa ce as fi fost pe front, as fi ramas.
   Privirea imi ramane incremenita, pupilele mi se dilata pentru cateva secunde.Hector se apropie si incepe sa bea apa din cada.In acelasi timp spun cu inflexiuni de resemnare si amaraciune :
   -Da Dieter, razboiul a schimbat multe….
    Si m-am afundat in periferiile placerii acelor vise a adolescentei mele febrile, vise implinite cu cel ce ar fi trebuit sa fie tatal meu.



sâmbătă, 9 octombrie 2010

Noi am inventat edenul



 Soarele crăpa pămantul de pe plantaţie in bulgări sfărâmicioşi.Era o caldură dilatantă, ca o rană răscoaptă  din cerul gurii, pe care o zgândari cu limba neîncetat. Negri părăsiseră in urmă cu câţiva ani plantaţia, totuşi lângă pluguri erau înhămate scheletele cailor, schelete tăcute, roase de carne, uscate de căldură.
 Pe când imi ştergeam fruntea de picurii de sudoare, am zărit ceva ce fusese o casă. Mi-am croit drum printre mormanele de moloz, cratiţi, haine sfâşiate, până am ajuns la singurul pat din incăpere. Cearceafuri slinoase, îmbibate cu transpiraţia unui necunoscut, sau a mai multor necunoscuţi.
 Căldura nu se domolea, din contră, pătrundea prin acoperişul putred şi moleşea aerul.De cateva zile simţeam un miros straniu, cunoscut, dar nu reuşeam să îi desluşesc sursa.Pe când umpleam ligheanul  spart am auzit un şuierat strâmb.M-am intors.
 -Hei!
 -Ce cauţi aici?Credeam ca au abandonat plantaţia de mult..
 Individul tuşeste, işi şterge cu arătătorul o picătura de sudoare, după care şi-l baga in gură.
 -Eu sunt Alexei, dar tu poţi să îmi spui sclavul plăcerilor tale.Prietenii imi spun Alexei.
 -Eu sunt Eva, poti să îmi spui Eva.
 Pe Alexei îl credeam fără urmă de îndoială îndobitocit.Când a luat ultima fărâmă de săpun, a mancat-o, şi-a lins  pe rând degetele, şi a spus plin de satisfacţie: “săpunul are o parte hidrofobă şi o parte hidrofilă, de asta imi place, de asta îmi placi şi tu.”, mi-am dat seama că nu e chiar aşa tâmp.
  Deseori avea gumă de mestecat, nu ştiu de unde şi-o procura , dar avea un obicei tare enervant de a o lipi de tocul uşii, pentru ca , imediat să o dezlipească şi să o bage la loc in gură.Pe când repeta operaţiunea pentru a 84-a oară am fost cuprinsă de scârba.Imediat ce a lipit bucata de gumă pe lemnul putred m-am repezit si am băgat-o in gură.Mestecând ii spun triumfătoare:
  -In sfarşit te-ai oprit!Da’ de unde ai tu gumă?
  -Aia nu e gumă…
  La fiecare 3 zile veneau musoni, de vară, de iarnă şi de mezanin.Câinii dingo, deşi trăiesc numai in Australia ne furau deseori mâncarea. M-am gândit serios să scriu o carte despre migraţia câinilor dingo, pentru a mă imbogaţi, realizând in scurt timp că nu este o chestiune de interes general.
  In fiecare zi cu soare urmăream ploaia de meteoriţi incandescenţi.Dubios era faptul că, deşi nu exista mare in preajmă, la fiecare două ore venea mareea.Timpul trecea atât de repede incât nu îl  mai puteam măsura după numărul eclipselor solare, ci dupa stelele cazătoare.Erau zile calde, transpirate, păcatoase, carnale, fericite.Ziua alungării din Paradis mi-a ramas in minte.Alexei imi picta întregul corp cu unt de arahide, eu priveam în gol ameţită de plăcere.Şuieratul strâmb s-a auzit din nou. Un chelios scund aplauda plin de patos, parând foarte interesat să ni se alăture.
 -Bravo măi baieţi, îmi place de voi!exclamă, ştergându-şi dâra de salivă.
 Alexei zâmbeşte şi il apobă printr-o mişcare uşoară a capului.
 -Totuşi, am o întrebare:Ce dracu căutaţi în grădina mea de zarzavat?!
   Alexei imi ajunsese la subraţ, s-a oprit, şi-a muşcat buza , mi-a sărutat lasciv axila.
 -Dragă, se pare că vom avea nevoie de foarte mult unt de arahide pentru el…