-Cu violoncelul.
Si-a mijit ochii spalaciti, acestia imediat transformandu-se in doua riduri.
-Vino dupa mine.
In timp ce ma conducea prin holuri tacute ce musteau a igrasie a scos o pudriera dintr-un buzunar interior al halatului nu tocmai alb.M-a fortat sa ma opresc :
-Fa ochii mari papusa.
M-am supus in timp ce ea isi pudra nasul folosindu-se de reflexia ochilor mei supradimensionati.
-Stii, ce daca nu mai vorbeste de 2 saptamani ?Eram preferata lui.
Am tacut.
Si-a tuguiat buzele batrane si a sarutat aerul bolnavicios.
-Noi, fetele de aici, toate il voiam pentru noi, e un fel de Don Juan, ma intelegi ?
Am tusit, mi-am dres vocea si i-am spus ca nu o intelegeam.S-a uitat mirata, a dat din umeri si a marit pasul miscandu-si soldurile cu o ritmicitate teribil de enervanta.Cand am ajuns in fata usii 74, ancorand un zambet nespus de fals mi-a urat noroc, dar, spre surprinderea mea, nu a intrat cu mine.Pantofii imi scartaiau si ma simteam jenata, incepuse sa imi fie cald, fiind nevoita nu doar o data sa imi inghit rapid picaturile de transpiratie de pe buza superioara.M-am asezat langa el si am incercat sa zambesc.A privit in gol.Incercam in zadar sa nu imi ating genunchii.
-Mai tii minte cand…[m-am inecat pentru ca am simtit fiorul unor posibile lacrimi din cauza galgaitului surd al gatului meu nelinistit].
-Iti amintesti cand….[am tusit haotic]-Scuze tati, e de la astm.[nu aveam astm]
A dat neajutorat din cap, ca si cum ar fi inteles situtia penibila.
Am tacut, gandindu-ma cat de gresit a sunat acel « tati », si ca nu repetasem indeajuns acasa.Incercam cu disperare sa ma desprind de ticul genunchilor nemangaiati .
-Cand am fost la primul tau concert, iti amintesti ce s-a intamplat ?
Probabil nu.O femeie supraponderala a apucat sa imi zareasca chipul, impanat pe atunci.Fiind un dovlecel autentic nu a rezistat sa nu ma guste.Inabunsindu-ma cu sarutari disperate m-a intrebat daca mi-a placut reprezentatia tatalui meu.Acesta m-a luat timid de mana si am reusit sa zaresc o urma de zambet fluturandu-i pe buzele-i vinetii.Am impins-o usor pe acea femeie iubitoare si i-am declarat pe un ton rastit, insotit de senzualitatea aferenta : « Nu e tatal meu, e amantul meu. »
Am pufnit intr-un ras dureros :
-Dupa nu te-am mai vazut jumatate de an.Sau au fost 2 luni ?
Am inchis ochii, insiruindu-se in fata mea, aproape amenintator,frenetic, locuri familiare au aparut.Inainte sa ii deschid, am revazut castanul nostru, asa cum era odata, si pe mine sarutandu-i si imbratisandu-i copilaresc tulpina vanjoasa.Castanul nostru a ars fiind lovit de un fulger necrutator. Din casa i-am auzit ultimele tipete, agonia tacuta, agonia aceea a scoaterii radacinilor.Atunci, pentru prima oara m-am intrebat ce se va alege de noi daca ne-au fost scoase radacinile.
Acum am ochii larg deschisi si incerc sa imi inghit pumnul drept.De la 10 ani, in fiecare moment de tensiune fac acest gest fara speranta, ca si cum as crede ca intr-o zi voi reusi sa il inghit si odata cu digerarea lui toate necazurile, framantarile, durerile ar disparea.M-am oprit si mi-am privit disperata mainile, vedeam alunecand printre degete crampeie din mine.M-am resemnat tocmai atunci cand el, acea persoana care era legata de mine intr-un mod atat de intim prin faptul ca impartisem odata aceasi seva ce hranea radacinile castanului salbatic, mi-a vorbit, privindu-mi obosit genunchii rosii :
-Tu vei avea nevoie mereu de cineva care sa iti mangaie genunchii
*asta pentru ca imi e dor de castanul nostru, de cainii nostri, de tot al nostru ce nu mai exista.*
*asta pentru ca imi e dor de castanul nostru, de cainii nostri, de tot al nostru ce nu mai exista.*
