joi, 7 noiembrie 2013

Caramelă

Ştefan se trezi către miezul nopţii, slobozind un strigăt ascuţit, scăldat în sudoare rece. Se visase pe malul unui râu, era o ploaie măruntă şi rece dintr-o dimineaţă de noiembrie. Tăia ceata densă cu paşii ritmici şi muşchii feţei i se contractau de la frig. Pe mal, lângă gardul scund ce despărţea caldarâmul de apă, o fată cu ochi mari, cenuşii şi nespus de goi privea în neştire cum apa curgea molcom. Purta o eşarfă roşie şi un palton negru, ponosit. Era încălţată invers cu nişte bocanci negrii plini de noroi. Mânuşile-i erau roase la buricele degetelor. O recunoscu după ochi. El avea 30 de ani, dar pe ea o visă de 15 ani, aşa cum era ultima oară când o zărise, când se despărţi de ea pe un pod înalt ce străpungea ceaţă în aceeaşi lună a lui noiembrie în urmă cu mai bine de un deceniu. Îşi aminti că ea avea un singur palton şi şi-o imagină în consecinţă, purtându-l tot pe el peste atâta amar de vreme. Şi simţi Ştefan că viaţa îi trecu, se simţi bătrân Ştefan. Fata era prima lui femeie, Maria. Ea se întoarse, făr’ de zâmbet şi vru se se prăvălească în apă. El îi prinse încheietura şi o strânse, dar ea-şi apropie faţă de a lui atât de tare şi-i şopti: “Dă-mi drumul.” Ştefan se uită în ochii ei rugători şi-i dădu drumul. Apele o înghiţiră. Pe deasupra plutea eşarfă roşie şi apă o duse departe în aval.
Ştefan, speriat, în puterea nopţii, între cearceafurile îmbibate de sudoare vru să-şi amintească de Maria mai tare ca niciodată, dar nu putură să-i vină în minte decât câteva frânturi. O cunoscu el în spatele unui autobuz, când ea i-a rupt cu dinţii jumătate de caramela şi i-a oferit-o. Consistenta gumoasă a păstrat urma dinţilor ei. El a zâmbit şi a pus jumătatea de caramela în buzunar. Era singurul lucru pe care Ştefan îl mai avea acum de la ea. 
Maria rămase cu burta la gură. Ştefan îşi aminti cu nespusă candoare cum n-avea bani de alt palton şi cum toată iarna a umblat cu el descheiat de la pântecele prea rotunjit. Îşi aminti faţa ei îmbujorată de la frig şi sărăcia ei acum îi crea un sentiment de căldură în tot corpul. Copilul fu mort, peste câteva săptămâni, când află, Ştefan îi urlă în faţă şi-i spuse că-i de la frigul nenorocit, şi-o împinse aşa slabă cum era după naştere, de se cutremură sărmana fată şi aproape se prăvăli pe duşumea. Se împăcară şi copilaşul îl puseră într-o cutie de plastic şi-i dădură drumul pe râu înfăşurat în eşarfă roşie a Mariei.
Atunci fu ultima zi când o văzu Ştefan.
Ştefan încerca să adoarmă, dar se gândea neîncetat la urma zâmbetului ei pe caramelă.