Cand tata a decis sa moara a luat ultimul tren spre nord. Ii tineam bagajul strans in maini, iar atunci cand s-a auzit ultimul suierat mi-a desclestat degetele.

            -Cred ca-i groaznic sa te ingroape in Octombrie, am murmurat.

            A dat aprobator din cap si s-a urcat in primul vagon. Incepuse sa picure, mi-am privit ghetele pline de namol si la vederea lor m-a cuprins dorinta innebunitoare de a plange. Trenul s-a pus in miscare. L-am urmarit cu privirea, apoi, fara sa-mi dau seama, am inceput sa alerg. Infrigurata si speriata am incercat sa bat la geamurile primului compartiment, numai ca ele erau prea sus. M-am oprit si mi-am privit ghetele, o picatura de ploaie mi-a izbit obrazul. Ochii mi s-au incetosat si-am simtit cum capul imi vajaie nebun, ghetele imi erau puse invers. Inecata de lacrimi am incercat sa tip, dar vocea mi s-a frant si cuvintele s-au pierdut undeva in trecutul meu : « Totul e pe dos ! »

           

            In vagonul restaurant era o larma asurzitoare, chelneri se indreptau catre toate mesele si comenzile nu mai pridideau. « Oameni sunt flamanzi cand calatoresc spre moarte », mi-am spus. Din ziua in care tata urcase in acelasi tren cu care acum calatoream si eu mi-am dat seama ca viata mea trebuia schimbata pentru a putea fi traita, ca toate lucrurile sunt intr-o dezordine totala, haotice si pentru a nu fi ranit in aceasta nebunie trebuie sa faci ordine. Ghetele innoroite si incaltate invers mi-au spus-o intr-un mod atat de elocvent incat atunci cand evoc momentul in tot trupul simt o caldura placuta, asemanatoare cu durerea. Asa-mi pareau oamenii in momentul acela, erau multi si dezordonati, ma loveau si-mi era greu sa-mi croiesc calea printre ei. L-am vazut, purta uniforma verde cu care plecase in razboi. Fostul meu frate ma privea din cealala parte a culoarului. M-am lasat purtata de catre multime si-apoi  ghidata parca de invalmaseala mi-am apasat buzele pe ale lui pana cand senzatia de caldura dureroasa m-a cuprins din nou.

            -Ce-i asta ? m-a intrebat, sprijinindu-si fruntea de a mea.

            -Rebellio carnis.

            Degetele-i erau ratacite in parul meu. Capul imi vajaia din cauza mirosului pielii lui si-am inghitit in sec. Totul ce urma sa vie trebuia sa fie altfel si minunat.

           

            In compartiment, cuprinzandu-mi capul plin de vise si nespus de greu m-a intrebat ce mai era pe acasa. Grabita, am scos din interiorul hainei o poza indoita din vara lui ’97.  A zambit in timp ce o cerceta cu buricele degetelor, a zabovit cu degetul mare asupra chipului meu. Zambetul i se stinse si-a soptit indurerat :

            -Au trecut atatia ani !

            Am dat din cap dezaprobabtor, amintindu-mi catre ce loc ne indreptam , am luat poza si-am ascuns-o din nou in captuseala hainei.

            -N-au trecut anii, ne-a trecut viata. E o diferenta.

            Inima mi s-a strans cand controlorul ne-a anuntat ca mai aveam o singura statie. M-am ghemuit langa el si mi-am zis ca geamul o sa fie mereu prea sus pentru mine. Mi-am coborat privirea si mi-am privit indelung incaltarile. I-am simtit respiratia calda in timp ce soptea cu buzele lipite de clavicula mea:

            -E atat de multa ordine.

            Trenul se oprise si smucitura i-a smuls buzele de pe pielea mea. M-a durut, apoi, fericita, privindu-mi din nou ghetele, l-am aprobat.



* '97 poate insemna orice din punct de vedere temporal

Amintirea Pianului

Mi-am prins inelarul într-o clapă îndepărtată a pianului iar imediat au început să curgă valuri de sânge gâlgâit şi fierbinte. Am continuat să cânt cu mâna dreaptă, plimbându-mi degetele în aleanul clipelor.

-Saşa, mi-am prins un deget într-o clapă şi-mi curge sânge.

El îşi continua tabloul pe terasă. L-am auzit cum a şters fiecare pensulă în parte şi le-a aşezat pe colţul şevaletului. Peste câteva minute avea să-şi mânjească pânza cu sângele inelarului meu, completându-şi pictura la care lucrase de opt lungi săptămâni. Mi-a supt febril şi-nsetat firele răzleţe de sânge ce se iveau din rană. Era cea mai fierbinte vară din Berlin înregistrată vreodată, eram transpiraţi, tineri şi ne era  sete de lume.

            Când ne-am urcat în tramvai încă mai sângeram şi pentru o clipă m-am gândit c-am să mor lăsând în urmă doar câţiva picuri pe asfalt. La ivirea acestui gând prostesc i-am zâmbit şi cuprins obrajii cu ambele mâini. Timpul a încetinit pentru câteva secunde, tramvaiul s-a oprit, oamenii coborau şi urcau, se foiau, cu bagaje, copii şi necazuri. În acel moment am reuşit să întrezăresc câteva secunde din clipa ce urma să vie, mi-am retras mâinile de pe obrajii lui fierbinţi şi-am umplut întregul tramvai 375 cu ţipătul meu.

            Multe săptămâni după incident încă simţeam prezenţa copilului în pântecul meu gol şi trist, mă trezeam în toiul nopţii simţindu-i respiraţia nenăscută şi mă cuprindea o ură ce nu avea nici motiv şi nici ţintă. Mă ştergeam de sudoare, îi căutam inima lui Saşa şi-ncercam s-adorm. Dar apoi o durere necruţătoare îmi cuprindea întregul trup şi-mi spuneam c-am să mor în acea noapte. Dar n-am murit, am făcut ce-ar fi făcut orice profesoară de pian, am cântat nopţi în şir, fără oprire în speranţa că-mi voi putea ucide gândurile.

            Imaginea lui cuprinzându-mi cu întreaga gură însetată de sânge fierbinte inelarul îmi inundă mintea fără să vreau. M-am întors în Berlin şi suntem la o masă într-o cafenea din centrul oraşului. Când îi privesc soţia însărcinată de cealaltă parte de mesei, acum după ce atâţia ani îngropaseră trecutul, mă simt precum o carapace goală. Îi zâmbesc, îi întind mâna peste masa şi o cuprind pe a ei. Mă topesc din picioare de tandreţe, îmi simt inima prea plină, pentru ca peste câteva secunde să mă cuprindă durerea şi ruşinea goliciunii mele. Oftez şi-mi lărgesc zâmbetul. El îşi împreunează mâinile cu-ale noastre şi carnea lui mă doare atât de tare încât îmi retrag mâna ca arsă. Mă-ntreb cum poate să mă atingă şi-aş vrea să şterg de pe trupul meu fiecare mângâiere răzleaţă din trecut. E chinuitor şi crud ce face el. Nu ştie oare cât e de-ngrozitor  şi cat de străină-ţi pare atingerea cuiva pe care l-ai avut demult ?

            Cânt la masa bucătăriei pe clapele scrijelite-n lemn. Sunetul degetelor mele bătând răzlet umple aerul. Îşi trage un scaun, îşi ţine capul drag în palme şi mă priveşte cu ochi goi ş-adânci.

            -Încă nu mi-am adus pianul la Berlin şi făr de el nu pot.

            Înţelege, dă din cap gânditor şi-şi trece degetele prin păr de câteva ori. Îmi spune că nu mai poate să picteze, că ideile i-au murit demult, că-i sterp şi traversează un deşert făr de sfârşit. Atât de răguşit şi natural îmi zice că-i e sete de sângele degetului meu, că moare după o picătură de trecut. Inelarul îmi rămâne în aer un timp pentru ca apoi să-şi continue jocul pe-un pian imaginar. Ştie că ideile ar curge nestăvilite şi nopţile-ar fi adânci şi nesfârşite dacă m-ar avea din nou. Simt zbaterea copilului şi-mi privesc pântecul flămând de mângâieri. Îmi ridic ochii asupra lui, limpezi, clari, dar obosiţi şi-i spun cuprinsă de tristeţe :

-Dragul meu, eşti un prost.

 El tace, muzica degetelor mele pe tăblie răsună şi se ridică-n valuri până

dincolo de tavan, îl străpunge şi-nvinge şi cerul. Mi-am lăsat capul pe masă, şi deodată am simţit că am ajuns în sfârşit în locul în care destinele noastre nu se intersectaseră vreodată, iar noi amândoi, dezbrăcaţi de trupurile noastre odioase ne priveam unul pe celălalt, aşa cum eram de fapt. Ne-am desprins de carne într-o posesiune ca-n căutările mele febrile şi zadarnice din trecut. Iar ţipetele mele, durerea, teama, singurătatea, toate s-au şters. Acolo nu mai exista trecut, nesiguranţă, amintiri, pictură, nici măcar piane.

Duminică, 22 mai

Virginitatea minciunii

Sunt o mincinoasa de meserie. Se castiga bine si pot trai decent. Aproape fiecare om din orasul nostru de provincie a dorit sa fie mintit intr-un mod nerusinat. Cu totii scormonesc intr-un trecut in care mai subzista decat amintirile unor mirosuri zbarcite si cauta o cale de a se intoarce acolo, in paradisul pierdut al copilariei lor nefericite. Va intreb, cum sa nu mint femeia ce inca serveste cina sotului disparut in urma cu 20 de ani plecat spre cumpararea unei cutii cu lapte ?

Cerul e spuzit de stele cazatoare. El jura ca aude marea aflata la mii de km distanta. Zambesc si-i gadil clavicula singuratica cu buzele. Freamata sub atingerea mea, se-ntoarce si-si afunda fata-n parul meu :

-Inca mai ai nisip in par.

Tipetele unor balene pierdute in larg strapungeau aerul. Printre sunetele lor ascutite gandurile mele sfioase incercau sa se transforme in cuvinte. Dar cuvintele sunt mincinoase, amagitoare si se sparg in aer precum baloanele de sapun. Ii iubesc literele mari, singuratice insirate rasfirat si neuniform, dar nu-i voi spune in veci pentru ca as minti.

Caldura dilatanta face ventilatorul sa-si faca ultima rotatie gafaita si sa se opreasca. Imi culeg cu aratatorul cateva borboane de transpiratie de la linia decolteului in timp ce mint o femeie plinuta in legatura cu viata ei sexuala. El se plimba precum o felina incarcerata, si cand vede scaunul eliberat de femeia voluminoasa si acum fericita imi intinde o bancnota noua. Imi ridic ochii mariti spre el si-mi raspunde domol :

-Minte-ma, minte-ma frumos.

Ma fastacesc si-mi simt limba agitata inotand in oceane de saliva.

-Trebuie sa ai o problema, numai asa te pot minti.

Isi duce mana catre fata, si-o odihneste cateva secunde peste buzele-i translucide si declara  plin de patos ca n-a avut nicio femeie-n viata lui. Buzele-mi infloresc intr-un zambet, limba mea se dezleaga si-i vorbeste inaintea oricarei ratiuni :

-Asta e o problema pe care va trebui s-o rezolvam.

*Asa sunt eu, imi place sa ajut oamenii.*

Desertul

           Traiam intr-o casa de iuta, in care subzistau sute de spirite ale unor existente trecute. In zilele aride de vara desertul inainta fara stavila in sufragerie, iar noaptea ne trezeam asudati si agitati in vechiul hamac plin de scorpioni imblanziti. Intr-una din aceste nopti nisipoase, cu tenta de albastru violent, chinuit de remuscari latente, tata a fugit in desertul ademenitor din spatele casei pentru a-si duce eternitatea celor pierduti de lume. In noptile asemanatoare cu aceasta din urma ma gandeam neincetat ce pacate grele l-au alungat din propria casa.

            Am schitat cateva gesturi neputincioase, mi-am privit degetul aratator cu patos si  l-am introdus in gura. Cu sughituri si lacrimi mari, sticloase, linistitoare am inceput sa plang. Mama, vazandu-mi gestul infantil mi-a dat peste mana. Tanguindu-ma fara speranta m-am adresat ei :

            -Dar nu este etic, moral …spune-i cum vrei !

            Ridicand un picior fara graba pentru a-si scutura cateva fire de nisip ratacite in pantofi, ma privi piezis, dupa care ofta si-mi oferi un zambet ironic :

            -Traim atat de departe de lume, incat aici orice este etic.

            Inundata de un val de caldura si mancarime insuportabila am inceput sa plang si mai violent :

            -O sa am copii cu un uger in loc de cap !

            -Tu ai avut uger in loc de cap ?, mi se adresa zambitoare, crezand ca are la indemana un argument suprem.

            - Il iubesc de la 10 ani, numai ca asta nu il face sa nu mai fie fratele tatei, intelegi ?

            - Esti tanara si proasta. Aici cu totii facem asta.

           

            -Cerul s-a deschis si toate ploile lumii s-au revarsat cu puterea unui torent.-

            Atingerea lui trebuie sa doara, degete lui prefigureaza atata nefericire si promit prea multa iubire. Cu toate astea, m-am zbatut atat de tare in ziua nuntii incat 5 persoane au fost nevoite sa ma lege pentru a ma duce la capela.

             Alergand prin casa, incuindu-ma in desertul sufrageriei, terifiata de scorpionii ce mi se catarau pana aproape de coapsa stanga am inceput sa tip din stomac. Ii uram farmecul si frumusetea de animal salbatic, violent, si ii adresam injurii prin usa ferecata. Ii spuneam cat de urat este, cata scarba imi provoca, cand de fapt eu ma topeam de tandrete la simpla amintire a numelui sau si tremuram plina de frenezie cu gandul la o posibila atingere.

            De cateva zile desertul pare atat de ademenitor incat promite stergerea anilor ce au trecut si a celor ce o sa vina. Vantul aduce un miros neimblanzit si chinuitor de trandafiri. Cuprinzandu-mi pantecul cu mainile, speriata, inaltand strigate ascutite catre speranta unei divinitati in adancul acelui desert uitat de lume ma prabusesc pe podeaua de nisip.

             Intinzand mainile plina de entuziasm dupa copilul ce mama mi-l oferea purtand o grimasa acra am inceput sa tip rasputeri . Mi-am apucat frenetic intre dinti degetul mare si printre lacrimi am inganat :

-         Spune-mi ce e asta, te rog, spune-mi!, aratand inconstient catre ugerul copilului meu.

 Mama si-a ridicat umerii intr-o nepasare amestecata cu scarba :

-         El nu crede ca e copilul lui. Si eu cred asta.

Disperata, indurerata, prefigurand ani mult prea grei am luat calea desertului, impinsa de pacate, precum tatal meu.

Tornada numarul 20

Amiaza abia se scurgea.O pacla inecacioasa invada tutungeria. Imi plimbam degetul aratator intr-o dara de praf, pentru ca apoi sa il plasez tacticos pe limba mea senila.

            -Ai fost aici ? intreba un barbat indreptandu-si aratatorul in dreptul uneia dintre cartile postale.

            -Vrei sa o cumperi ?

            Buzele i-au inflorit intr-un zambet.Barbia imi tremura ingrozitor. Am apucat strans bancnotele din degetele lui alunecoase. Mirosul lui intepator a ramas in aer toata noaptea, era un strain.

Vantul se intetea, ridicand in aer vartejuri efemere de tarana. Un vuiet

           s-a imprastiat in vazduh cu o bufnitura puternica. Tornada se apropia nestavilita, la fel de necontrolata precum o apa involburata.

M-am nascut in timpul primei tornade tropicale uscate. Acum cea de-a 20-a isi croia drumul in inima orasului nostru. Respiram sacadat auzindu-i inaintarea sigura. O femeie, ultima din rand, imi puse o moneda sclipitoare in palma, imi inchise pumnul zambind afectat si ma lovi rapid peste obrazul amortit si putin vanat. Un firicel naiv de sange se prelingea, lasandu-se imprastiat de bataia vantului. Ascunzandu-mi fata in palme chicotesc frivol. Ridicandu-mi privirea ratacita o intalnesc pe cea a strainului. Imi sterge cu aratatorul dara de sange din jurul buzei inferioare. Pielea lui avea mirosul fructelor salbatice de mango. Dezvelindu-si dintii alabastrii imi strecoara in buzunar mai multe bancnote. Degetele-mi tremurau si-mi umezeam buzele tematoare. Pe loc simt gustul sangelui amestecat cu cel al mangoului. Incerc sa ma feresc slobozind un strigat ascutit. Obrazul mi se sparge de masele.

M-am trezit far de zambet. Ochii imi erau carpiti de somn. Si-a incurcat degetele transparente in desisul parului meu. M-am ridicat in capul oaselor. El a ramas asa, privindu-si palma in care un fir de par se juca neincetat. Tulburata de mireasma pe care o raspandea am intrebat infriguranta ce se intamplase cu tornada.

                       -N-a venit.

                        Am pufnit dispretuitor.

                        -Esti strain, n-ai de unde sa stii. De 20 de ani incoace a venit fara intarziere.

                        Si-a tuguiat buzele si a tusit repetandu-si afirmatia pe un ton mult mai autoritar. Si-a adapostit capul plin de vise in avalul parului meu.

                        -Sunt furiosi, o sa-ti ia banii si o sa te batem din nou.

                        M-am foit, buzele lui s-au desprins pentru un moment de clavicula mea si au lasat o dara sclipitoare de saliva. Mi-a duduit in ureche, fierbinte si umed  promitandu-mi ca vom pleca in zori in cautarea tornadei ratacite.

Vanzatorul de vise

Era un vanzator de vise.Traia in partea patrata a planetei, unde dinozautii inca stapaneau lumea. Cand s-a impleticit in parul meu negru, cu ochii sarati, culcandu-si capul plin de plasmuiri fantastice pe constiinta mea, mi-a spus ca, precum elefantii batrani cauta doar un loc in care sa moara.Si l-am crezut

Innebunit de frenezia viselor cumparate la jumatate de pret, ruinat de fericirea deliranta a ultimelor lui zile, ne-a  parasit, indreptandu-se alene spre apusul greu si plumburiu al cainilor enot.

Firicele de sange si praf sclipeau pe buricele degetelor mele. Peretele albastru era plin de insemnari obscene.Oricate vise am cumparat cu pretul trupului meu, ele nu s-au oprit. Femeile aveau  un zambet perfid in coltul gurii  la vederea altarului stricaciunii mele.

S-a prabusit pe caldaramul cosmarurilor noastre.L-am lovit fara mila, cu indarjire, descoperind secretul batranetii lui bantuite de senilatatea marilor ganditori. Vechea carafa de vin zacea sparta si moarta. Printre vorbele pline de sange tandru mi-a jurat ca-mi va vinde visul nostru. O batrana, abia tarandu-si picioarele mi-a adresat cuvantul licentios scrijelit pe neinduratorul zid din spate. Si avea dreptate.

           

Amazonul strazii Colonelului 7

Pesti multicolori inotau efervescent in jurul cizmelor mele gumoase. Picioarele-mi erau lenese, dar fericite. Cerul, de un azuriu tulburator era lipsit de soare. Indreptandu-mi privirea spre fostul nadir am incercat sa-mi amintesc de cate zile nu a mai rasarit. Umezindu-mi degetul aratator, cu un sunet de sticla de racoritoare am exclamat :

-234.

Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze intepatoare. O oarecare neliniste m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasa a zilelor precedente. Priveam insetata oglindirea perfecta a copacilor in luciul apei. Pleoscaiam incantata, ridicand cate un picior pe rand, crapandu-mi incet buzele in acelasi timp, pentru ca peste cateva secunde, cuprinsa de un elan distructiv sa plonjez nemilos in mijlocul unei familii nevinovate de pesti.

Strada Colonelului 7 era un fluviu amenintator. Totusi, de cand ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simtitor, raspandind un incantator miros de caine ud in tot orasul. Scafandrii plonjau neincetat in adancul acestei strazi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafata, plutind uneori si zile intregi in deriva pe arterele principale. Gingia superioara mi-a fost cuprinsa de o amorteala atroce cand, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat in minte imaginea ursuletului meu de plus. De cateva zile pestilentialul miros raspandit anterior de apa involburata a strazii Colonelului 7 a fost inlocuit de unul neobisnuit, migdale amare. Dupa cateva zile fiecare lucru ingurgitat ajungea sa aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atat de intim incat transpiratia-ti toata, curgand in broboane mobile in acele zile toride, avea izul  aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am miscat limba si pe varful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S…C… 7 un grup nelinistit se adunase in jurul unui punct indefinit pentru prea defectuosii mei ochi miopi. Apropiindu-ma, o femeie cu o privire crucisa mi-a spus ca era un cadavru al nimanui si ca-l duceau in casa mea.

Corpul ii era acoperit de iedera otravitoare. M-am gandit naiv ca mortii sunt precum casele. Femeia sasie si cu  privirea rece de perete albastru, privind in ochii impaienjeniti de iedera ai nefericitului(sau fericitului) a inaltat un strigat de o rezonanta mai catastrofala decat insasi inundatia . Ne-a spus tututor, ca in acei ochi tulburi a vazut fata livida, puhava de apa intepatoare a strazii noastre adanci, precum si intregul  trup al sotului ei disparut de 38 solstitii. Curiosii s-au ingramadit pentru a privi macar o clipa in abisul malos al umorii defunctului. Se intorceau, pe rand, cu fata incremenita, dar plina de lacrimi, scotand un racnet de animal adanc ranit. Isi mancau pumnii si incheieturile. Atatata de amintirea ursului pierdut in ape necunoscute i-am privit pret de cateva secunde doar pojghita cleioasa de pe ochiul  stang. M-am intors pentru a putea plange alaturi de ceilalti oraseni adunati in casa mea. Ultima oara cand mi-am revenit apa imi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut sa ma opresc din jale. Am plans cu totii atat de mult, incat nici nu ne-am mai dat seama ca el raspandea mirosul incert de migdale invechite, am plans pana cand casa mea s-a transformat in fluviu.

Radacini aeriene

      Pasii mei rasunau sec pe marmura albicioasa a azilului de batrani dintr-un oarecare oras de provincie.M-am asezat pe un scaun albastru si am inceput un joc straniu cu proprii mei genunchi.O asistenta m-a privit lung apoi m-a intrebat pe cine caut.Vocea ei cu inflexiuni stridente nu a reusit sa imi opreasca gandurile ratacite.Am oftat, apoi, adanc si gutural i-am spus ca il caut pe tata.Buzele ei rujate neglijent s-au strans intr-o incertitudine implacabila cand, plimbandu-si fara jena ochii cenusii asupra mea si-a dat seama ca nu aveam mai mult de 20 de ani.Am zambit vag :

      -Cu violoncelul.

      Si-a mijit ochii spalaciti, acestia imediat transformandu-se in doua riduri.

      -Vino dupa mine.

      In timp ce ma conducea prin holuri tacute ce  musteau a igrasie a scos o pudriera dintr-un buzunar interior al halatului nu tocmai alb.M-a fortat sa ma opresc :

      -Fa ochii mari papusa.

      M-am supus in timp ce ea isi pudra nasul folosindu-se de reflexia ochilor mei supradimensionati.

       -Stii, ce daca nu mai vorbeste de 2 saptamani ?Eram preferata lui.

       Am tacut.

       Si-a tuguiat buzele batrane si a sarutat aerul bolnavicios.

       -Noi, fetele de aici, toate il voiam pentru noi, e un fel de Don Juan, ma intelegi ?

       Am tusit, mi-am dres vocea si i-am spus ca nu o intelegeam.S-a uitat mirata, a dat din umeri si a marit pasul miscandu-si soldurile cu o ritmicitate teribil de enervanta.Cand am ajuns in fata usii 74, ancorand un zambet nespus de fals mi-a urat noroc, dar, spre surprinderea mea, nu a intrat cu mine.Pantofii imi scartaiau si ma simteam jenata, incepuse sa imi fie cald, fiind nevoita nu doar o data sa imi inghit rapid picaturile de transpiratie de pe buza superioara.M-am asezat langa el si am incercat sa zambesc.A privit in gol.Incercam in zadar sa nu imi ating genunchii.

       -Mai tii minte cand…[m-am inecat pentru ca am simtit fiorul unor posibile lacrimi din cauza galgaitului surd al gatului meu nelinistit].

       -Iti amintesti cand….[am tusit haotic]-Scuze tati, e de la astm.[nu aveam astm]

        A dat neajutorat din cap, ca si cum ar fi  inteles situtia penibila.

        Am tacut, gandindu-ma cat de gresit a sunat acel « tati », si ca nu repetasem indeajuns acasa.Incercam cu disperare  sa ma desprind de ticul genunchilor nemangaiati .

        -Cand am fost la primul tau concert, iti amintesti ce s-a intamplat ?

        Probabil nu.O femeie supraponderala a apucat sa imi zareasca chipul, impanat pe atunci.Fiind un dovlecel autentic nu a rezistat sa nu ma guste.Inabunsindu-ma cu sarutari disperate m-a intrebat daca mi-a placut reprezentatia tatalui meu.Acesta m-a luat timid de mana si am reusit sa  zaresc o urma de zambet  fluturandu-i pe buzele-i vinetii.Am impins-o usor pe acea femeie iubitoare si i-am declarat pe un ton rastit, insotit de senzualitatea aferenta : « Nu e tatal meu, e amantul meu. »

         Am pufnit intr-un ras dureros :

        -Dupa nu te-am mai vazut jumatate de an.Sau au fost 2 luni ?

        Am inchis ochii, insiruindu-se in fata mea, aproape amenintator,frenetic, locuri familiare au aparut.Inainte sa ii deschid, am revazut castanul nostru, asa cum era odata, si pe mine sarutandu-i si imbratisandu-i copilaresc tulpina vanjoasa.Castanul nostru a ars fiind lovit de un fulger necrutator. Din casa i-am auzit ultimele tipete, agonia tacuta, agonia aceea a scoaterii radacinilor.Atunci, pentru prima oara m-am intrebat ce se va alege de noi daca ne-au fost scoase radacinile.

         Acum am ochii larg deschisi si incerc sa imi inghit pumnul drept.De la 10 ani, in fiecare moment de tensiune fac acest gest fara speranta, ca si cum as crede ca intr-o zi voi reusi sa il inghit si odata cu digerarea lui toate necazurile, framantarile, durerile ar disparea.M-am oprit si mi-am privit disperata mainile, vedeam alunecand printre degete crampeie din mine.M-am resemnat tocmai atunci  cand el, acea persoana care era legata de mine intr-un mod atat de intim prin faptul ca impartisem odata aceasi seva ce hranea radacinile castanului salbatic, mi-a vorbit, privindu-mi obosit genunchii rosii :

           -Tu vei avea nevoie mereu de cineva care sa iti mangaie genunchii

          *asta pentru ca imi e dor de castanul nostru, de cainii nostri, de tot al nostru ce nu mai exista.*