Cimitirul Central

Era vânzătoare de lumânări la Cimitirul Central. Avea întotdeauna degetele cleioase de seu și buze uscate, pecetluite de Alizeele ce-și găsiseră culcuș pe dealul unde trona mereu învingător, într-o desfătare de neînchipuit, hulpavul Cimitir Central, căscându-se cu un apetit înfiorător, precum cel al unei ibovnice pline de nesaț, totul spre a umple și rodi pământul cu noi-veniți. Lascivul Cimitir Central, cu mormintele lui vechi și crăpate de mistrale nemiloase,, străzile lui înguste și noroioase, cu ale sale cruci aplecate precum niște umbre deșirate, cu mirosul său de crini și cale în putrefacție. Voi, cale, ce sunteți moarte dinainte de înflorire. Cimitirul Central creștea, înflorea și mânca cu încetul întregul oraș. El devenise inima și viața orașului. Uneori, cupluri se prindeau de mâini și se pierdeau pe ulițele sale strâmte. Cei mai mulți se învârteau ani de zile prin el, nemaigasindu-i capătul. Cu o asemenea rapiditate creștea. O parte din ei nu se mai întorcea niciodată, se pierdeau și își gaseseau sfârșitul acolo. Precum Maria, așa se pierdu și ea și hotărî să vândă pe veci lumânări în adâncul cimitirului. Sfârșitul Mariei nu încetă să vie. A răpus-o o cruce șubrezită ce a căzut pestea ea. Muri imediat. Doar un firicel de sânge îi mai curgea în colțul gurii. În ziua aceea, chiar și calele s-au înfiorat de plăcerea unui asemenea spectacol. Da, voi, cale nemiloase, desfătați-vă cu ce ați comis.