Persistența memoriei

Am trecut pe lângă un vecin care nu avea nas. Nu e pentru prima oară când observ cum cartilagiul nasului i se macină încetul cu încetul. Lumea întreagă se dezintegrează puțin câte puțin, dar e invizibil pentru ceilalți. Doar eu văd indiciile ăstea care-mi sunt aruncate răzleț, de parcă ar face parte dintr-un puzzle. De fapt, nu-i niciun puzzle, pentru că asta ar însemna că există o fărâmă de logică în ceea ce trăim, iar eu știu prea bine că așa ceva nu există.

Atunci când vecinul fără nas din capătul străzii te privește de la gard nu cu ochii, ci cu cele două găuri roșii căscându-se hulpave în loc de nas, tu te prefaci că totul e în regulă, că nu știi nimic din ce se petrece (sau mai bine zis nu se petrece) în lume și îi răspunzi liniștit la salut. Îți vezi de drum. Apoi te gândești că cel mai prost moment în care să citești ,,Clopotul de sticlă" este când tu însăți te fisurezi, te atomizezi. O clipă crezi că ești bine prins cu centura, dar apoi verifici și îți dai seama că de fapt tu pipăi disperat doar o sfoară deșirată și umedă care e singurul tău punct de legătură cu baza. Te uiți către lumina ce se profilează în depărtare, la locul de coborâre, unde ar trebui să fie baza, dar începe să licăre tot mai slab și se stinge. Pereții sunt atât de strâmți și umezeala o simți până în oase, îți pătrunde în carne prin hainele jilave. Nici nu te mai lupți, singur îți dai drumu’ și ești în cădere liberă. Cazi minute în șir, atât de mult încât ai timp să aprinzi și un chibit. Te uiți la mâna ta și vezi că nu e mâna ta. Ai timp să aprinzi atâtea chibrite pentru fiecare bucățică din corp și să își dai seama că nu ești tu.

Când ajungi la capăt nu te lovești, nu te zmucești, doar te trezești dintr-un somn, dintr-un coșmar în altul. Cazi între cearceafuri asudate și totul pare normal. Să te ferești de ,,totul pare normal''.

 E o zi obișnuită. Soarele strălucește, iar tu te trezești ca de obicei, dar de data asta ești o coajă și umbli așa gol pe dinăuntru pe străzi, ca o păpușă de porțelan prost pictată, și dai binețe la vecinii care nu își dau seama că tu nu te-ai mai trezit azi-dimineață.

Premolarul

Prezentul se transformă rapid în trecut, iar viitorul e ca un nisip mișcător, e doar un concept înghițit cu o voluptate de nedescris de către singurul tiran concret al existenței mele. E ca o mare înspumată ce rupe talazurile și duce cu ea orice fir de nisip aș clădi. O caramelă pe jumătate mușcată de tine, un nasture, un ambalaj de ciocolată, o napolitană, toate sunt ca niște morți luați de apele învolburate, niște morți care plutesc în adâncuri cu ochii bulbucații, larg deschiși, închinându-se zeului hulpav pe care-l numim trecut. L-am întâlnit după mulți ani, întors în orașul nostru de provincie, eram o femeie trecută de prima tinerețe, o femeie îmbrăcată cu o fustă gri, demodată și scorțoasă, o femeie ca mine. Pentru prima oară după mult timp, simțeam durerea aspectului meu fad, vieții mele searbade, atingerea lui parcă îmi ardea carnea, o simțeam ca pe atingerea unui sfânt de cea a unui mare păcătos, păcătos care tânjește după acea mângâiere, dar sfârșește mistuit de ea, cu carnea dezlipită de oase. Și mă întrebam de el vedea și simțea toate acele lucruri, de nu-și întorcea spatele și pleca pe dată. Aș fi vrut să dau glas tuturor acestor lucruri, dar am amuțit și apoi am îngăimat câteva vorbe de complezență, în acord complet cu întreagă mea persoană. Dar va spun că abia acum descopeream că și femeile fade, și femeile slute pot simți la fel de acătării ca celelalte. I-am atins din greșală genunchiul de al meu. S-a simțit sărat, ca o rană într-un început de putrefacție. L-am retras și am zâmbit forțat și încurcată. Ce bizară e atingerea de carnea care a fost odată a ta și acum nu-ți mai aparține. Atunci mi-am dat seama că noi nu puteam fi decât separați. Mi-am amintit că de curând am ajutat-o pe mă-să să* ducă două plase doldora până aproape de ușă. Venise la casa de copii după ce avortasem, când mă găsiseră leșinată, spălând cearceafurile de sânge într-un lighean cu apă rece, lividă, cu trupul înecat în sânge. Strângea în mâini câteva bancote asudate și mototolite, stringandu-mi printre dinți că sunt o fufă exact ca maica-mea și că aș face bine să-l las pe fi-su în pace și să-i uit numele pe veci. Nu m-a recunoscut . Când i-am așezat plasele, mi-a zâmbit și mi-a spus câteva vorbe cumsecade. M-a invitat în casă, am privit îndoit, i-am mulțumit și m-am îndepărtat. Am făcut tot ce mi-a spus maică-să în ziua aia, dar promisiunea pe de-a-ntregul n-am putut niciodată să o țin, să-i uit numele adică, am încercat, dar n-am putut, era ca un premolar ce erupea în gura unui preșcolar, îl zgândăreai cu limba neîncetat, iar el nu-și schimbă niciodată locul.

Cimitirul Central

Era vânzătoare de lumânări la Cimitirul Central. Avea întotdeauna degetele cleioase de seu și buze uscate, pecetluite de Alizeele ce-și găsiseră culcuș pe dealul unde trona mereu învingător, într-o desfătare de neînchipuit, hulpavul Cimitir Central, căscându-se cu un apetit înfiorător, precum cel al unei ibovnice pline de nesaț, totul spre a umple și rodi pământul cu noi-veniți. Lascivul Cimitir Central, cu mormintele lui vechi și crăpate de mistrale nemiloase,, străzile lui înguste și noroioase, cu ale sale cruci aplecate precum niște umbre deșirate, cu mirosul său de crini și cale în putrefacție. Voi, cale, ce sunteți moarte dinainte de înflorire. Cimitirul Central creștea, înflorea și mânca cu încetul întregul oraș. El devenise inima și viața orașului. Uneori, cupluri se prindeau de mâini și se pierdeau pe ulițele sale strâmte. Cei mai mulți se învârteau ani de zile prin el, nemaigasindu-i capătul. Cu o asemenea rapiditate creștea. O parte din ei nu se mai întorcea niciodată, se pierdeau și își gaseseau sfârșitul acolo. Precum Maria, așa se pierdu și ea și hotărî să vândă pe veci lumânări în adâncul cimitirului. Sfârșitul Mariei nu încetă să vie. A răpus-o o cruce șubrezită ce a căzut pestea ea. Muri imediat. Doar un firicel de sânge îi mai curgea în colțul gurii. În ziua aceea, chiar și calele s-au înfiorat de plăcerea unui asemenea spectacol. Da, voi, cale nemiloase, desfătați-vă cu ce ați comis.

  

Caramelă

Ştefan se trezi către miezul nopţii, slobozind un strigăt ascuţit, scăldat în sudoare rece. Se visase pe malul unui râu, era o ploaie măruntă şi rece dintr-o dimineaţă de noiembrie. Tăia ceata densă cu paşii ritmici şi muşchii feţei i se contractau de la frig. Pe mal, lângă gardul scund ce despărţea caldarâmul de apă, o fată cu ochi mari, cenuşii şi nespus de goi privea în neştire cum apa curgea molcom. Purta o eşarfă roşie şi un palton negru, ponosit. Era încălţată invers cu nişte bocanci negrii plini de noroi. Mânuşile-i erau roase la buricele degetelor. O recunoscu după ochi. El avea 30 de ani, dar pe ea o visă de 15 ani, aşa cum era ultima oară când o zărise, când se despărţi de ea pe un pod înalt ce străpungea ceaţă în aceeaşi lună a lui noiembrie în urmă cu mai bine de un deceniu. Îşi aminti că ea avea un singur palton şi şi-o imagină în consecinţă, purtându-l tot pe el peste atâta amar de vreme. Şi simţi Ştefan că viaţa îi trecu, se simţi bătrân Ştefan. Fata era prima lui femeie, Maria. Ea se întoarse, făr’ de zâmbet şi vru se se prăvălească în apă. El îi prinse încheietura şi o strânse, dar ea-şi apropie faţă de a lui atât de tare şi-i şopti: “Dă-mi drumul.” Ştefan se uită în ochii ei rugători şi-i dădu drumul. Apele o înghiţiră. Pe deasupra plutea eşarfă roşie şi apă o duse departe în aval.

Ştefan, speriat, în puterea nopţii, între cearceafurile îmbibate de sudoare vru să-şi amintească de Maria mai tare ca niciodată, dar nu putură să-i vină în minte decât câteva frânturi. O cunoscu el în spatele unui autobuz, când ea i-a rupt cu dinţii jumătate de caramela şi i-a oferit-o. Consistenta gumoasă a păstrat urma dinţilor ei. El a zâmbit şi a pus jumătatea de caramela în buzunar. Era singurul lucru pe care Ştefan îl mai avea acum de la ea. 

Maria rămase cu burta la gură. Ştefan îşi aminti cu nespusă candoare cum n-avea bani de alt palton şi cum toată iarna a umblat cu el descheiat de la pântecele prea rotunjit. Îşi aminti faţa ei îmbujorată de la frig şi sărăcia ei acum îi crea un sentiment de căldură în tot corpul. Copilul fu mort, peste câteva săptămâni, când află, Ştefan îi urlă în faţă şi-i spuse că-i de la frigul nenorocit, şi-o împinse aşa slabă cum era după naştere, de se cutremură sărmana fată şi aproape se prăvăli pe duşumea. Se împăcară şi copilaşul îl puseră într-o cutie de plastic şi-i dădură drumul pe râu înfăşurat în eşarfă roşie a Mariei.

Atunci fu ultima zi când o văzu Ştefan.

Ştefan încerca să adoarmă, dar se gândea neîncetat la urma zâmbetului ei pe caramelă.

Amarul vieții lui

 

            Avea nişte ochi mari, goi, mâloşi, ca o mare după furtună. Ştefan arata întocmai precum un bărbat frumos ce a pierit în urma unui înec. Era dascăl la o şcoală într-un oraş departe de mare, dar în care, uneori, noaptea se auzea vuietul neliniştit al acesteia şi urletul câinilor uzi şi neliniştiţi luaţi de valuri.

 Într-una din zile, Ştefan, însoţit de un plictis perpetuu, văzu la un copil doi ochi de înecat umflat de ape. Sub privirea copilului, Ştefan şi-o aminti pe mă-sa făcându-şi cruce înainte de a sări în lacul din spatele casei. A treia oară după ce plonja în apă, ieşi în braţe cu plodul ei care avea să poarte de atunci, precum un stigmat, acei ochi nebuni. Apoi, şi-o aminti pe Maria, prima lui femeie.

După ce implantă cuţitul pân’ la plasele în pântecul bărbatului Mariei, însetat de furie, Ştefan fu întrebat motivul acestei odioase crime. El răspunse:

- Ca să spăl cu dulceaţa sângelui său amarul vieţii mele...

           

Apele lui Scaraoțchi

                                               

 

 

LETHE (în mitologia greacă) Unul dintre cele cinci fluvii ale Infernului care separă Tartarul de Câmpiile Alizee. Suflete morților, bând din apă, uitau pe loc trecutul, durerile și bucuriile existenței lor pământene.

 

 

Stela muri de trei ori şi de două ori fu nevoită să bea din apa învolburată a Lethe-ului, fu aruncată din nou pe Pământ pentru a-şi croi un alt destin, mai bun, numai că, cu fiecare viaţă trăită, existenta Stelei era şi mai mizerabilă.

Prima oară, Stela fu o sfântă. Făcea Stela rugăciuni nesfârşite, mătănii prelungi şi nopți nedormite de-o patimă a unei credințe oarbe. Până într-o zi, când întâlni un deochiat plesnind a dorinţă. Femeia din ea, adormită, ce până atunci mocnise, erupse precum o bubă răscoapta. Îl lăsă Stela într-o noapte, lângă o troiţă, singuratică, să-i mângâie un genunchi stingher. A doua zi, chinuită de păcat, amintindu-şi că ea fusese zămislita în pântecele mă-sii de-o privire lascivă a unui bărbat pe jumătate nebun, se crezu însărcinată şi aşa se omorî de ruşine.

Ajunse Stela la intrarea în iad şi fu pusă să bea din Lethe. Bău pe nesaturate, de parcă toată setea din lume o năpădise. Şi, după ce bău aproape întreaga apa învolburată a fluviului, îşi uita viaţa trecută de sfânta şi se crezu femeie uşoară.

Aşa deveni Stela paraşuta. Era soră medicală Stela acum. Şi se iubi ea cu un anestezist căpătuit c-o nevasta şi şapte copii. Cu burta la gură, jurându-i directorului spitalului ca el o ademenise, c-o zăpăcise, c-o drogase, spurcatul, fu nevoită să-şi părăsească postul. Născu şi plodul îl dădu în lume. Stela aceasta muri c-o minte îmbuibată de sifilis.

Iarăşi bau Stela din Lethe şi se făcu o ţigăncuşă frumoasă tare. Avea copii, dar bărbat ba. Ca să-i crească, se gândi să se arunce nebună în faţa unei maşini pe trecerea de pietoni. Dar, vedeţi voi, ar fi câştigat bani mulţi Stela, dacă, tarata pe parapet**, însângerată, n-ar fi murit. Dar tot sângele ăla i l-a spălat Lethe-ul. Cum să ştie Stela că se aruncase în fata plodului pe care-l avuse când era o paraşută?

 

 

* Va veni o zi când n-o să prididească să mă spele nici toate apele lumii.*





**Nu am folosit cuvantul <carosabil> , deoarece mi se pare ca <parapet> are o sonoritate adecvata contextului.