Avea
nişte ochi mari, goi, mâloşi, ca o mare după furtună. Ştefan arata întocmai
precum un bărbat frumos ce a pierit în urma unui înec. Era dascăl la o şcoală
într-un oraş departe de mare, dar în care, uneori, noaptea se auzea vuietul
neliniştit al acesteia şi urletul câinilor uzi şi neliniştiţi luaţi de valuri.
Într-una din zile, Ştefan, însoţit de un
plictis perpetuu, văzu la un copil doi ochi de înecat umflat de ape. Sub
privirea copilului, Ştefan şi-o aminti pe mă-sa făcându-şi cruce înainte de a
sări în lacul din spatele casei. A treia oară după ce plonja în apă, ieşi în
braţe cu plodul ei care avea să poarte de atunci, precum un stigmat, acei ochi
nebuni. Apoi, şi-o
aminti pe Maria, prima lui femeie.
După ce
implantă cuţitul pân’ la plasele în pântecul bărbatului Mariei, însetat de
furie, Ştefan fu întrebat motivul acestei odioase crime. El răspunse:
- Ca să
spăl cu dulceaţa sângelui său amarul vieţii mele...
