Amazonul strazii Colonelului 7

Pesti multicolori inotau efervescent in jurul cizmelor mele gumoase. Picioarele-mi erau lenese, dar fericite. Cerul, de un azuriu tulburator era lipsit de soare. Indreptandu-mi privirea spre fostul nadir am incercat sa-mi amintesc de cate zile nu a mai rasarit. Umezindu-mi degetul aratator, cu un sunet de sticla de racoritoare am exclamat :

-234.

Sub dalele pavajului se ascundeau mii de meduze intepatoare. O oarecare neliniste m-a cuprins amintindu-mi de febra dureroasa a zilelor precedente. Priveam insetata oglindirea perfecta a copacilor in luciul apei. Pleoscaiam incantata, ridicand cate un picior pe rand, crapandu-mi incet buzele in acelasi timp, pentru ca peste cateva secunde, cuprinsa de un elan distructiv sa plonjez nemilos in mijlocul unei familii nevinovate de pesti.

Strada Colonelului 7 era un fluviu amenintator. Totusi, de cand ploaia s-a oprit apa s-a limpezit simtitor, raspandind un incantator miros de caine ud in tot orasul. Scafandrii plonjau neincetat in adancul acestei strazi pentru a recupera victimele ce nu se ridicasera la suprafata, plutind uneori si zile intregi in deriva pe arterele principale. Gingia superioara mi-a fost cuprinsa de o amorteala atroce cand, reamintindu-mi de daunele umane, am proiectat in minte imaginea ursuletului meu de plus. De cateva zile pestilentialul miros raspandit anterior de apa involburata a strazii Colonelului 7 a fost inlocuit de unul neobisnuit, migdale amare. Dupa cateva zile fiecare lucru ingurgitat ajungea sa aiba acel gust infernal al migdalelor putrede, la un nivel atat de intim incat transpiratia-ti toata, curgand in broboane mobile in acele zile toride, avea izul  aproape cadaveric al demonicelor fructe. Mi-am miscat limba si pe varful ei am distins clar acel gust prea familiar. Pe plaja arhicunoscutei S…C… 7 un grup nelinistit se adunase in jurul unui punct indefinit pentru prea defectuosii mei ochi miopi. Apropiindu-ma, o femeie cu o privire crucisa mi-a spus ca era un cadavru al nimanui si ca-l duceau in casa mea.

Corpul ii era acoperit de iedera otravitoare. M-am gandit naiv ca mortii sunt precum casele. Femeia sasie si cu  privirea rece de perete albastru, privind in ochii impaienjeniti de iedera ai nefericitului(sau fericitului) a inaltat un strigat de o rezonanta mai catastrofala decat insasi inundatia . Ne-a spus tututor, ca in acei ochi tulburi a vazut fata livida, puhava de apa intepatoare a strazii noastre adanci, precum si intregul  trup al sotului ei disparut de 38 solstitii. Curiosii s-au ingramadit pentru a privi macar o clipa in abisul malos al umorii defunctului. Se intorceau, pe rand, cu fata incremenita, dar plina de lacrimi, scotand un racnet de animal adanc ranit. Isi mancau pumnii si incheieturile. Atatata de amintirea ursului pierdut in ape necunoscute i-am privit pret de cateva secunde doar pojghita cleioasa de pe ochiul  stang. M-am intors pentru a putea plange alaturi de ceilalti oraseni adunati in casa mea. Ultima oara cand mi-am revenit apa imi ajunsese la coapse, am oftat la ivirea pericolului iminent dar n-am putut sa ma opresc din jale. Am plans cu totii atat de mult, incat nici nu ne-am mai dat seama ca el raspandea mirosul incert de migdale invechite, am plans pana cand casa mea s-a transformat in fluviu.