Google+ Followers

vineri, 9 septembrie 2011

Cand tata a decis sa moara a luat ultimul tren spre nord. Ii tineam bagajul strans in maini, iar atunci cand s-a auzit ultimul suierat mi-a desclestat degetele.
            -Cred ca-i groaznic sa te ingroape in Octombrie, am murmurat.
            A dat aprobator din cap si s-a urcat in primul vagon. Incepuse sa picure, mi-am privit ghetele pline de namol si la vederea lor m-a cuprins dorinta innebunitoare de a plange. Trenul s-a pus in miscare. L-am urmarit cu privirea, apoi, fara sa-mi dau seama, am inceput sa alerg. Infrigurata si speriata am incercat sa bat la geamurile primului compartiment, numai ca ele erau prea sus. M-am oprit si mi-am privit ghetele, o picatura de ploaie mi-a izbit obrazul. Ochii mi s-au incetosat si-am simtit cum capul imi vajaie nebun, ghetele imi erau puse invers. Inecata de lacrimi am incercat sa tip, dar vocea mi s-a frant si cuvintele s-au pierdut undeva in trecutul meu : « Totul e pe dos ! »
           

            In vagonul restaurant era o larma asurzitoare, chelneri se indreptau catre toate mesele si comenzile nu mai pridideau. « Oameni sunt flamanzi cand calatoresc spre moarte », mi-am spus. Din ziua in care tata urcase in acelasi tren cu care acum calatoream si eu mi-am dat seama ca viata mea trebuia schimbata pentru a putea fi traita, ca toate lucrurile sunt intr-o dezordine totala, haotice si pentru a nu fi ranit in aceasta nebunie trebuie sa faci ordine. Ghetele innoroite si incaltate invers mi-au spus-o intr-un mod atat de elocvent incat atunci cand evoc momentul in tot trupul simt o caldura placuta, asemanatoare cu durerea. Asa-mi pareau oamenii in momentul acela, erau multi si dezordonati, ma loveau si-mi era greu sa-mi croiesc calea printre ei. L-am vazut, purta uniforma verde cu care plecase in razboi. Fostul meu frate ma privea din cealala parte a culoarului. M-am lasat purtata de catre multime si-apoi  ghidata parca de invalmaseala mi-am apasat buzele pe ale lui pana cand senzatia de caldura dureroasa m-a cuprins din nou.
            -Ce-i asta ? m-a intrebat, sprijinindu-si fruntea de a mea.
            -Rebellio carnis.
            Degetele-i erau ratacite in parul meu. Capul imi vajaia din cauza mirosului pielii lui si-am inghitit in sec. Totul ce urma sa vie trebuia sa fie altfel si minunat.
           

            In compartiment, cuprinzandu-mi capul plin de vise si nespus de greu m-a intrebat ce mai era pe acasa. Grabita, am scos din interiorul hainei o poza indoita din vara lui ’97.  A zambit in timp ce o cerceta cu buricele degetelor, a zabovit cu degetul mare asupra chipului meu. Zambetul i se stinse si-a soptit indurerat :
            -Au trecut atatia ani !
            Am dat din cap dezaprobabtor, amintindu-mi catre ce loc ne indreptam , am luat poza si-am ascuns-o din nou in captuseala hainei.
            -N-au trecut anii, ne-a trecut viata. E o diferenta.
            Inima mi s-a strans cand controlorul ne-a anuntat ca mai aveam o singura statie. M-am ghemuit langa el si mi-am zis ca geamul o sa fie mereu prea sus pentru mine. Mi-am coborat privirea si mi-am privit indelung incaltarile. I-am simtit respiratia calda in timp ce soptea cu buzele lipite de clavicula mea:
            -E atat de multa ordine.
            Trenul se oprise si smucitura i-a smuls buzele de pe pielea mea. M-a durut, apoi, fericita, privindu-mi din nou ghetele, l-am aprobat.



* '97 poate insemna orice din punct de vedere temporal