Google+ Followers

joi, 7 noiembrie 2013

Caramelă

Ştefan se trezi către miezul nopţii, slobozind un strigăt ascuţit, scăldat în sudoare rece. Se visase pe malul unui râu, era o ploaie măruntă şi rece dintr-o dimineaţă de noiembrie. Tăia ceata densă cu paşii ritmici şi muşchii feţei i se contractau de la frig. Pe mal, lângă gardul scund ce despărţea caldarâmul de apă, o fată cu ochi mari, cenuşii şi nespus de goi privea în neştire cum apa curgea molcom. Purta o eşarfă roşie şi un palton negru, ponosit. Era încălţată invers cu nişte bocanci negrii plini de noroi. Mânuşile-i erau roase la buricele degetelor. O recunoscu după ochi. El avea 30 de ani, dar pe ea o visă de 15 ani, aşa cum era ultima oară când o zărise, când se despărţi de ea pe un pod înalt ce străpungea ceaţă în aceeaşi lună a lui noiembrie în urmă cu mai bine de un deceniu. Îşi aminti că ea avea un singur palton şi şi-o imagină în consecinţă, purtându-l tot pe el peste atâta amar de vreme. Şi simţi Ştefan că viaţa îi trecu, se simţi bătrân Ştefan. Fata era prima lui femeie, Maria. Ea se întoarse, făr’ de zâmbet şi vru se se prăvălească în apă. El îi prinse încheietura şi o strânse, dar ea-şi apropie faţă de a lui atât de tare şi-i şopti: “Dă-mi drumul.” Ştefan se uită în ochii ei rugători şi-i dădu drumul. Apele o înghiţiră. Pe deasupra plutea eşarfă roşie şi apă o duse departe în aval.
Ştefan, speriat, în puterea nopţii, între cearceafurile îmbibate de sudoare vru să-şi amintească de Maria mai tare ca niciodată, dar nu putură să-i vină în minte decât câteva frânturi. O cunoscu el în spatele unui autobuz, când ea i-a rupt cu dinţii jumătate de caramela şi i-a oferit-o. Consistenta gumoasă a păstrat urma dinţilor ei. El a zâmbit şi a pus jumătatea de caramela în buzunar. Era singurul lucru pe care Ştefan îl mai avea acum de la ea. 
Maria rămase cu burta la gură. Ştefan îşi aminti cu nespusă candoare cum n-avea bani de alt palton şi cum toată iarna a umblat cu el descheiat de la pântecele prea rotunjit. Îşi aminti faţa ei îmbujorată de la frig şi sărăcia ei acum îi crea un sentiment de căldură în tot corpul. Copilul fu mort, peste câteva săptămâni, când află, Ştefan îi urlă în faţă şi-i spuse că-i de la frigul nenorocit, şi-o împinse aşa slabă cum era după naştere, de se cutremură sărmana fată şi aproape se prăvăli pe duşumea. Se împăcară şi copilaşul îl puseră într-o cutie de plastic şi-i dădură drumul pe râu înfăşurat în eşarfă roşie a Mariei.
Atunci fu ultima zi când o văzu Ştefan.
Ştefan încerca să adoarmă, dar se gândea neîncetat la urma zâmbetului ei pe caramelă.

miercuri, 14 august 2013

Amarul vieții lui

 

            Avea nişte ochi mari, goi, mâloşi, ca o mare după furtună. Ştefan arata întocmai precum un bărbat frumos ce a pierit în urma unui înec. Era dascăl la o şcoală într-un oraş departe de mare, dar în care, uneori, noaptea se auzea vuietul neliniştit al acesteia şi urletul câinilor uzi şi neliniştiţi luaţi de valuri.

 Într-una din zile, Ştefan, însoţit de un plictis perpetuu, văzu la un copil doi ochi de înecat umflat de ape. Sub privirea copilului, Ştefan şi-o aminti pe mă-sa făcându-şi cruce înainte de a sări în lacul din spatele casei. A treia oară după ce plonja în apă, ieşi în braţe cu plodul ei care avea să poarte de atunci, precum un stigmat, acei ochi nebuni. Apoi, şi-o aminti pe Maria, prima lui femeie.

După ce implantă cuţitul pân’ la plasele în pântecul bărbatului Mariei, însetat de furie, Ştefan fu întrebat motivul acestei odioase crime. El răspunse:

- Ca să spăl cu dulceaţa sângelui său amarul vieţii mele...

           

marți, 11 iunie 2013

Apele lui Scaraoțchi




                                               

 

 

LETHE (în mitologia greacă) Unul dintre cele cinci fluvii ale Infernului care separă Tartarul de Câmpiile Alizee. Suflete morților, bând din apă, uitau pe loc trecutul, durerile și bucuriile existenței lor pământene.

 

 

Stela muri de trei ori şi de două ori fu nevoită să bea din apa învolburată a Lethe-ului, fu aruncată din nou pe Pământ pentru a-şi croi un alt destin, mai bun, numai că, cu fiecare viaţă trăită, existenta Stelei era şi mai mizerabilă.

Prima oară, Stela fu o sfântă. Făcea Stela rugăciuni nesfârşite, mătănii prelungi şi nopți nedormite de-o patimă a unei credințe oarbe. Până într-o zi, când întâlni un deochiat plesnind a dorinţă. Femeia din ea, adormită, ce până atunci mocnise, erupse precum o bubă răscoapta. Îl lăsă Stela într-o noapte, lângă o troiţă, singuratică, să-i mângâie un genunchi stingher. A doua zi, chinuită de păcat, amintindu-şi că ea fusese zămislita în pântecele mă-sii de-o privire lascivă a unui bărbat pe jumătate nebun, se crezu însărcinată şi aşa se omorî de ruşine.

Ajunse Stela la intrarea în iad şi fu pusă să bea din Lethe. Bău pe nesaturate, de parcă toată setea din lume o năpădise. Şi, după ce bău aproape întreaga apa învolburată a fluviului, îşi uita viaţa trecută de sfânta şi se crezu femeie uşoară.

Aşa deveni Stela paraşuta. Era soră medicală Stela acum. Şi se iubi ea cu un anestezist căpătuit c-o nevasta şi şapte copii. Cu burta la gură, jurându-i directorului spitalului ca el o ademenise, c-o zăpăcise, c-o drogase, spurcatul, fu nevoită să-şi părăsească postul. Născu şi plodul îl dădu în lume. Stela aceasta muri c-o minte îmbuibată de sifilis.

Iarăşi bau Stela din Lethe şi se făcu o ţigăncuşă frumoasă tare. Avea copii, dar bărbat ba. Ca să-i crească, se gândi să se arunce nebună în faţa unei maşini pe trecerea de pietoni. Dar, vedeţi voi, ar fi câştigat bani mulţi Stela, dacă, tarata pe parapet**, însângerată, n-ar fi murit. Dar tot sângele ăla i l-a spălat Lethe-ul. Cum să ştie Stela că se aruncase în fata plodului pe care-l avuse când era o paraşută?

 

 

* Va veni o zi când n-o să prididească să mă spele nici toate apele lumii.*





**Nu am folosit cuvantul <carosabil> , deoarece mi se pare ca <parapet> are o sonoritate adecvata contextului.

 







joi, 11 aprilie 2013

Scaunul cu 8 picioare



Când se născu, Mihaela nu respiră, aşa c-o aruncară într-un coş de gunoi. Dar, de acolo, copilu’ ţipă din burta şi-aşa învie şi fu salvat.
De momentul ăla lipsit de aer îşi amintea Mihaela mereu când se scufunda cu frati-so de mână în lacul mâlos de lângă casă. Îşi împleticeau mâinile şi săreau împreună. În apă băltoasa şi întunecată îşi găseau întotdeauna mâinile şi ieşeau la suprafaţă. Într-o zi, Mihaela îl caută disperată, dar nu-l dibui şi ieşi la suprafaţă aproape leşinată. O strigă pe maică-sa cu strigătul disperat al pruncului din coşul de gunoi. Maică-sa, văzând-o făr’ de haine şi singură, îşi făcu semnu’ crucii şi se aruncă în apă. Ieşi de două ori la suprafaţă cu mâinile goale, dar a treia oară îşi purta copilul dezbrăcat, dar umflat de ape, cu ochii cenuşii larg deschişi, lucioşi şi nespus de puhav.
Vrură să-l îngroape, dar, noaptea, în timpul priveghiului, păgânii îi furară trupul şi mortu’ nu mai fu. Groparii, c-un sicriu şi-o groapa proaspăt săpată, cereau flămânzi un trup. Maică-sa se uită la Mihaela îndoită, se descleştă din strânsoarea fetei şi se ghemui în sicriul strâmt ce trebuia să fie al copilului ei. O îngropară şi dusă fu. Şi singurătate pentru Mihaela.
Mihaela crescu precum un copac în bătaia vântului. Se mărită şi făcu un plod. Se plafonase Mihaela. Existenţa-i era banală, dar şuvoaiele aveau să vie peste viaţa stearpa a Mihaelei.
Se întâmplă când se plimba cu plodu-i de mâna într-un scuar aglomerat. Îl zărise pe frati-so bărbat. Şi ochii-i nu erau băltind de ape adânci. Mihaela îşi dorise întreaga viaţă de apoi să-l mai vadă că înainte, neîntinat de ape, să i se şteargă amintirea lui de mort frumos şi dezbrăcat. Dădu drumul copilului în mulţime şi pierdut fu pe vecie. Mihaela îşi dădu seama că aşa cum şi-a desprins mâna de cea a copilului făr’ de rost, exact aşa îi părăsii şi mâna lui în adâncul lacului.
Mihaela fugi de tot, de copilul pierdut şi niciodată regăsit, de întreg trecutul, şi merse după un bărbat în mulţime. Mihaela fu în sfârşit fericită.
Mihaela muri, mâncată în interior de o boală ciudată. Trupul i se dezghioca în două şi din el ţâşniră flori. Cine ar fi crezut că Mihaela era o sfântă? Căci ea a căutat toată viaţa o lumină, fără să ştie că purta în mâna ei o lumânare pâlpâind prin coridoare întunecate. Ea încerca să ajungă la acea lumină şi-o căuta disperată în noapte. Dar într-o zi, o rafală stinse flacăra lumânării. Şi întuneric pentru Mihaela.



~Scaunul cu 8 picioare e un monstru, întocmai că personajele mele, ce sunt zămislite după chipul şi asemănarea mea.~

vineri, 4 ianuarie 2013

De profundis

Era o noapte cum nu mai fusese, ploua făr’ de-ncetare, cu rafale ce se revărsau nemiloase. În acea noapte stranie, dar minunată, Mihaela fugi de acasă, însetată de toate pericolele ce se prefigurau.
            Rătăci întreaga noapte. Spre dimineaţă, găsi o camionetă veche şi se urcă pe locul din dreapta şoferului. În spate erau numai cărţi vechi. Şi-l găsi pe el, buimac de somn, că după acea toropeală dulce. Şi Mihaela, la cei 17 ani ai săi, îl rugă neîncetat s-o violeze, s-o violeze tandru, cum numai un bărbat buimac de somn ca el ar fi putut. Dar Mihaela greşea când folosea acel cuvânt, căci ea îşi dorea doar că mâinile să li se facă aspre de la atâta mângâiat, să-i soarbă respiraţia cu nesaţ. Însă Mihaela nu ştia cum să numească asta. Picături de apă îi curgeau Mihaelei de-a lungul bărbiei. El se gândi că-i ca o sirenă în deşert şi-atunci râse. Dar îşi aminti că lui mereu îi fusese frică de sirenele în deşert, aşa că-i spuse că n-o s-o violeze-n veci, că-i urâtă şi spelbă. O dădu afară şi-şi porni maşina.
            Mihaela urlă din stomac, din mâini, din buze, din întregul corp ca o nebună, dar n-avu ce face şi se întoarse acasă mai mare ruşinea, neviolată. Dar cu un soi de fierbinţeală ameţitoare pricinuită de furtună, cu febra până-n gât, şi zăcu 3 zile încheiate, însoţite de un delir aproape plăcut în care spunea întotdeauna cum fusese violată, cu atâta candoare şi sălbăticie în acelaşi timp.
Tumblr_m512wjxwpg1r62l1io1_500_large
            Precum Mihaela era, într-un timp al unui trecut nu foarte îndepărtat, progenitura uneia dintre cele mai bogate familii din ***, cazul se umflă peste măsură: nu se făcură niciun fel de investigaţii în legătură cu fecioria atinsă a fetei, pentru a constata minciuna gogonată. Iar un bărbat cu un miros dulceag de somn fu închis pentru ceva ce n-a existat niciodată.
            Printre ani, tatăl Mihaelei îşi curmă zilele într-o încăierare frenetică cu revolverul când îşi dădu seama că datoriile îl rodeau pe dinăuntru şi că ocna îl pândea făr’ de scăpare, ca un criminal însetat în umbră.
            Mihaela crescu, dar nu ca o femeie adevărată, ci ca una ruptă în două, căci îşi ratase violul şi parcă viaţa.
            Într-o seară, ploua cum nu mai plouase de 10 ani încoace. Mihaela intră într-un anticariat mărunt unde voia să-şi găsească de lucru. Ploaia îi şiroia pe bărbie, respira sacadat, se sprijini de tejghea şi zâmbi frânt. Bărbatul de la tejghea o privea cu nesaţ pe draga Mihaela, se gândi «ca o sirenă în... », dar gândul i se sfâşie şi o lovi cu sete cu dosul palmei peste gură. Sângele gâlgâia dulce şi cald, amestecându-se cu ploaia de pe bărbie, de pe gât. Se uită speriată în jur şi îngăimă:
-          Te-am căutat cum caută un nebun însetat de dorinţă în cel mai adânc întuneric fermoarul unei femei.
Şi-atunci el se gândi ce se poate face cu viaţa când ceea ce-ţi doreşti cel mai mult, ca un apucat cuprins de febră, ca Mihaela în noapte, acel lucru pur şi simplu vine la tine.
Închiseră anticariatul timp de o săptămână. Şi fericire în sfârşit pentru Mihaela şi pentru un bărbat trezit din somnul cel mai dulce.