Google+ Followers

miercuri, 5 decembrie 2012

Păcatele Olgăi


            În clipa când se născu, Olga slobozi un strigăt ascuţit, asemănător cu plăcerea în care-şi va da sfârşitul, şi-şi deschise ochii băltoşi, că o mare bolnavă, spre cunoaşterea acestei lumi stranii.
            Pielea ei răscoapta avea să poarte un miros mustind a păcate din clipa când deschise ochii şi până în cea în care îi va închide, făcând dragoste cu singurul bărbat pe care-l cunoscu.
            Olga purtă pecetea senzualităţii pentru restul vieţii ei singuratice, viaţa luminată doar de un singur eveniment notabil, ce a fost şi ultimul.
            Ea fu zămislita dintr-o privire pleznind a dorinţă a mamei sale către un soldat din al Doilea Război Mondial, ce veni la capătul lumii să-şi curme viaţa pierdută. Dar rămase acolo, la marginea lumii unde trăiau Olga nenăscută şi cu mama ei. Şi-n ziua în care fiica lui împlini 7 ani, îi cumpără cadou o conservă de piersici prea coapte, din acelea care se topesc dureros de plăcut în gură. El se taie la arătător şi peste 3 zile toată vlagă din el se scurse şi muri de septicemie. Ce bizar, venise în locul acela pentru a muri, găsi fericirea şi pieri în vâltoarea ei. Îl îngropară c-o conserva de piersici alături.
            Copilăria ei fuse nespus de fericită, ca multe copilării privite din viitor. Singura amintire care-i rămânea  era când culegea crizanteme în fiecare toamnă cu mă-sa, iar de la una dintre crizanteme îi porni o alergie groaznică, de-i apărură bube dulci ce răspândeau un miros naiv de copil. Maică-sa prinse boala copilăriei, se puse-n pat, iar peste noapte crescu o grădină în corpul ei. Din acel moment ea fu singurul om de la acel capăt de lume.
            Crescu strâmb, ca un copac în rafalele vântului, dar minunat, aşa minunat, dar viaţa trecea pe lângă ea că zilele de vară.
            Până când, într-o zi, se construi o linie ferată în deşertul acela, iar trenul trecea prin stratul ei de flori şi toate muriră. Un străin coborâ la acea staţie unde nimeni nu cobora, avea o crizantemă în mână şi spuse că-şi caută tatăl pierdut după al doilea mare război. Ea fu îmbătata de mirosul acelei flori nebune, el de izul părului ei păcătos şi uită de tatăl  îngropat c-o conserva alături. De unde să ştie Olga c-avea să moară peste câteva minute într-o încleştare cu un străin c-o crizantema ? Şi mă întreb unde s-a pierdut întreaga fericire ascunsă din viaţa minunatei.


joi, 27 septembrie 2012

Trilogia tristeţii


Marea, invadată de alge, începe îndată a prinde o culoare bolnăvicioasă. Napoleon avea ochii întocmai aşa, mari şi cuprinşi de alge. Erau ochii bulbucaţi ai tatălui său. Întocmai când cel din urmă îi căscă îngroziţi pentru ultima oară, Napoleon se născu. Când fiul său prinse a scoase primul răcnet, Napoleon Tatăl căzu cu barca de pe acoperiş. Scăldat în lacrimi, strigase :”Aisberg!” şi se înecase cu nisip fără ca măcar o persoană să-l audă ori vadă.
Se născu prima tristeţe.
Napoleon fu un copil stingher, n-avea cu cine să se joace, iar ochii lui, acei ochi de mort care iubeşte, te cuprindeau şi cercetau fără milă, până când sângele-ţi îngheţa în vine.
Maică-sa, o fostă prostituată, cu creierul plăpând îmbuibat de nebunie îi spuse
- Dumnezeu urăşte femeile uşoare.
Napoleon, doar un copil, îngăimă
- Dumnezeu nu urăşte pe nimeni.
Dar ea nu-l auzi.
A doua tristeţe prinse viaţă.
Când crescu, Napoleon se făcu vânzător de cărţi deochiate. O fată cumpără cea mai murdară, perversă, deşuchiată scriere. El îi spuse ce-i spuse maică-sa de mult, prin delir. Ea îl privi serios şi cu o demnitate făr de seamăn îi spuse că Dumnezeu nu urăşte. Napoleon înmărmuri. Avea nisip în gură şi scuipă un grăunte înecăcios. Şi-o aminti pe maică-sa muşcând cearceafurile şi se văzu copil. Femeia asta, care avea minte de paraşută, dar trup de sfântă, era toate aceste lucruri ale trecutului său îndepărtat.
A treia tristeţe îi îngheţă şira spinării.
Napoleon se trezi scăldat în lacrimi şi sudoare. Aşternutul îi era ud şi cocoloşit. Ea veni într-o vineri, luă o carte plină ochi cu sex nebun, o rupse pagină cu pagină şi o înghiţi cu o senzualitate fără seamăn. Îşi linse pe rând buricele degetelor. Napoleon vru să fugă, căci el ştia că-i o diferenţă enormă între senzualitate şi pornografie. Senzualitatea e fermecătoare şi cere o apropiere mai mare, fără să necesite stringent vreo împreunare, pe când pornografia pe asta se bazează. Ea era senzuală şi asta-l îngrozea. În ea sălăşluiau Dumnezeu împreună cu toţi demonii săi. Ea-i povesti cum fusese la mare o singură dată, că apa i se încolăcise în jurul coapselor, avidă, necontrolată, că....
Prima fericire fu zămislită.
Nimeni, niciodată nu mi-a semănat cum îmi seamănă Napoleon, El este reflexia mea într-o apă murdară.



           
           

duminică, 2 septembrie 2012

Sub apă





Motto : am făcut dragoste cu un mac beţiv
şi te-am născut
Lumea aşa s-a născut. Într-un chip murdar, sublim, senzual, imund şi minunat. În acea zi de 1 iunie toate oglinzile lumii fură acoperite cu un văl negru. Tatăl meu murise chinuit de sunetul mării din adâncul deşertului Atacama. Din casa noastră de iută, din camera lui scufundată în nisip, el pretindea că aude chemarea nebună a valurilor izbindu-se de talazuri. Şi-a-nceput să sape dârz în spatele grădinii, în căutarea ecoului unei ape sărate. După zece ani de excavări găsise 3 armuri, 4 înecaţi şi o femeie cu un păr roşcat ce i se întindea până la noadă, dar apă ba…
Un pescăruş rătăcit se lovi neîndurător de fereastra noastră şi prevesti ce va să vie. În deşertul Atacama fusese atras un pescăruş, de marea din mintea tatălui meu sau de una reală, aflată sub nisip ?
L-am îngropat împreună cu pescăruşul cel rătăcit. Şi-n ziua aceea, după sute de ani, a început să plouă, ploua cu păcat şi ne uda pân’ la os. Ne iubirăm cu toţii cu patos şi iubirea musti în pământ, dusă în adâncuri de ploaie.
După luni de zile, într-una din nopţi am auzit vaietul mării chemându-mă. O doream. Aşa că am pornit în căutarea ta. Oglinzile lumii fură acoperite. Şi lumea plânse atât de mult şi se iubi atât de mult, încât Atacama deveni mare.
Pentru cel mai iubit om în viaţă şi în moarte, care iubea marea.






duminică, 15 iulie 2012

Satan face propuneri dezonorante

 
Matei s-a întâlnit cu Lucifer într-un vagon de clasa a III-a, în drum spre Siberia. Lucifer i-a dat o valiză plina-ochi cu toate păcatele lumii şi i-a poruncit:
- Du-te la mare, Matei, du-te la mare.
Din valiza se auzea neîncetat vuietul mării.
 
 
Matei, înnebunit, se arunca din tren şi-şi rupse gâtul. Sângele închegat ii gâlgâia în capul drag. Visele îi sângerau, căci visele sunt fragile, să ştiţi…
Înainte să se arunce în stepa neîndurătoare, Matei atinse încet genunchiul unei necunoscute cu al său genunchi tremurând. Aproape începuse să plângă. Rămaseră aşa, mângâindu-şi genunchii, minute bune, într-o împreunare sălbatică. Matei era un sfânt, ea, o păcătoasă.
În lume era interzis să te iubeşti, era păcat. Controlorul îl privi plin de ura pe Matei şi-l întreba :
-O cunoşti pe această femeie ?
- Din visele mele, da, răspunse Matei, sugrumat de emoţie.
Şi-atunci controlorul îl plesni neîndurător cu dosul palmei până când genunchii li s-au dezlipit câteva secunde dureroase. Matei şi-ar fi dorit să moară aşa, cu genunchiul mângâiat. Dar cuvintele lui Satan îi vâjâiau în minte : La mare, Matei, la mare.
Matei nu văzuse niciodată marea, dar o visase şi o dorea, aşa cum doreşti carnea altcuiva, ce nu-ţi aparţine.Aşa ca el porni în căutarea marii. Merse ani lumina, dar toată lumea îi spuse că până şi oceanele secaseră acum mult timp.Ajunse la capătul pământului, un capăt pătrat şi trist. Prinse a plânge albastru, îşi lipi urechea însetată de valiza pentru a asculta valurile şi zâmbi. Îşi dădu seama că marea e mereu aproape şi genunchiul ei….
Şi da, trăiră în păcat.