Noi am inventat edenul

 Soarele crăpa pămantul de pe plantaţie in bulgări sfărâmicioşi.Era o caldură dilatantă, ca o rană răscoaptă  din cerul gurii, pe care o zgândari cu limba neîncetat. Negri părăsiseră in urmă cu câţiva ani plantaţia, totuşi lângă pluguri erau înhămate scheletele cailor, schelete tăcute, roase de carne, uscate de căldură.

 Pe când imi ştergeam fruntea de picurii de sudoare, am zărit ceva ce fusese o casă. Mi-am croit drum printre mormanele de moloz, cratiţi, haine sfâşiate, până am ajuns la singurul pat din incăpere. Cearceafuri slinoase, îmbibate cu transpiraţia unui necunoscut, sau a mai multor necunoscuţi.

 Căldura nu se domolea, din contră, pătrundea prin acoperişul putred şi moleşea aerul.De cateva zile simţeam un miros straniu, cunoscut, dar nu reuşeam să îi desluşesc sursa.Pe când umpleam ligheanul  spart am auzit un şuierat strâmb.M-am intors.

 -Hei!

 -Ce cauţi aici?Credeam ca au abandonat plantaţia de mult..

 Individul tuşeste, işi şterge cu arătătorul o picătura de sudoare, după care şi-l baga in gură.

 -Eu sunt Alexei, dar tu poţi să îmi spui sclavul plăcerilor tale.Prietenii imi spun Alexei.

 -Eu sunt Eva, poti să îmi spui Eva.

 Pe Alexei îl credeam fără urmă de îndoială îndobitocit.Când a luat ultima fărâmă de săpun, a mancat-o, şi-a lins  pe rând degetele, şi a spus plin de satisfacţie: “săpunul are o parte hidrofobă şi o parte hidrofilă, de asta imi place, de asta îmi placi şi tu.”, mi-am dat seama că nu e chiar aşa tâmp.

  Deseori avea gumă de mestecat, nu ştiu de unde şi-o procura , dar avea un obicei tare enervant de a o lipi de tocul uşii, pentru ca , imediat să o dezlipească şi să o bage la loc in gură.Pe când repeta operaţiunea pentru a 84-a oară am fost cuprinsă de scârba.Imediat ce a lipit bucata de gumă pe lemnul putred m-am repezit si am băgat-o in gură.Mestecând ii spun triumfătoare:

  -In sfarşit te-ai oprit!Da’ de unde ai tu gumă?

  -Aia nu e gumă…

  La fiecare 3 zile veneau musoni, de vară, de iarnă şi de mezanin.Câinii dingo, deşi trăiesc numai in Australia ne furau deseori mâncarea. M-am gândit serios să scriu o carte despre migraţia câinilor dingo, pentru a mă imbogaţi, realizând in scurt timp că nu este o chestiune de interes general.

  In fiecare zi cu soare urmăream ploaia de meteoriţi incandescenţi.Dubios era faptul că, deşi nu exista mare in preajmă, la fiecare două ore venea mareea.Timpul trecea atât de repede incât nu îl  mai puteam măsura după numărul eclipselor solare, ci dupa stelele cazătoare.Erau zile calde, transpirate, păcatoase, carnale, fericite.Ziua alungării din Paradis mi-a ramas in minte.Alexei imi picta întregul corp cu unt de arahide, eu priveam în gol ameţită de plăcere.Şuieratul strâmb s-a auzit din nou. Un chelios scund aplauda plin de patos, parând foarte interesat să ni se alăture.

 -Bravo măi baieţi, îmi place de voi!exclamă, ştergându-şi dâra de salivă.

 Alexei zâmbeşte şi il apobă printr-o mişcare uşoară a capului.

 -Totuşi, am o întrebare:Ce dracu căutaţi în grădina mea de zarzavat?!

   Alexei imi ajunsese la subraţ, s-a oprit, şi-a muşcat buza , mi-a sărutat lasciv axila.

 -Dragă, se pare că vom avea nevoie de foarte mult unt de arahide pentru el…