Google+ Followers

duminică, 4 ianuarie 2015

Premolarul

Prezentul se transformă rapid în trecut, iar viitorul e ca un nisip mișcător, e doar un concept înghițit cu o voluptate de nedescris de către singurul tiran concret al existenței mele. E ca o mare înspumată ce rupe talazurile și duce cu ea orice fir de nisip aș clădi. O caramelă pe jumătate mușcată de tine, un nasture, un ambalaj de ciocolată, o napolitană, toate sunt ca niște morți luați de apele învolburate, niște morți care plutesc în adâncuri cu ochii bulbucații, larg deschiși, închinându-se zeului hulpav pe care-l numim trecut. L-am întâlnit după mulți ani, întors în orașul nostru de provincie, eram o femeie trecută de prima tinerețe, o femeie îmbrăcată cu o fustă gri, demodată și scorțoasă, o femeie ca mine. Pentru prima oară după mult timp, simțeam durerea aspectului meu fad, vieții mele searbade, atingerea lui parcă îmi ardea carnea, o simțeam ca pe atingerea unui sfânt de cea a unui mare păcătos, păcătos care tânjește după acea mângâiere, dar sfârșește mistuit de ea, cu carnea dezlipită de oase. Și mă întrebam de el vedea și simțea toate acele lucruri, de nu-și întorcea spatele și pleca pe dată. Aș fi vrut să dau glas tuturor acestor lucruri, dar am amuțit și apoi am îngăimat câteva vorbe de complezență, în acord complet cu întreagă mea persoană. Dar va spun că abia acum descopeream că și femeile fade, și femeile slute pot simți la fel de acătării ca celelalte. I-am atins din greșală genunchiul de al meu. S-a simțit sărat, ca o rană într-un început de putrefacție. L-am retras și am zâmbit forțat și încurcată. Ce bizară e atingerea de carnea care a fost odată a ta și acum nu-ți mai aparține. Atunci mi-am dat seama că noi nu puteam fi decât separați. Mi-am amintit că de curând am ajutat-o pe mă-să să* ducă două plase doldora până aproape de ușă. Venise la casa de copii după ce avortasem, când mă găsiseră leșinată, spălând cearceafurile de sânge într-un lighean cu apă rece, lividă, cu trupul înecat în sânge. Strângea în mâini câteva bancote asudate și mototolite, stringandu-mi printre dinți că sunt o fufă exact ca maica-mea și că aș face bine să-l las pe fi-su în pace și să-i uit numele pe veci. Nu m-a recunoscut . Când i-am așezat plasele, mi-a zâmbit și mi-a spus câteva vorbe cumsecade. M-a invitat în casă, am privit îndoit, i-am mulțumit și m-am îndepărtat. Am făcut tot ce mi-a spus maică-să în ziua aia, dar promisiunea pe de-a-ntregul n-am putut niciodată să o țin, să-i uit numele adică, am încercat, dar n-am putut, era ca un premolar ce erupea în gura unui preșcolar, îl zgândăreai cu limba neîncetat, iar el nu-și schimbă niciodată locul.

2 comentarii:

  1. ti-ai schimbat stilul . din suprarealist in realist. haha
    ce urmeaza anul asta? pe 4 ianuarie

    RăspundețiȘtergere